Iubeşte-ţi Patria fără să aştepţi să te iubească şi ea

(Textul acesta este scris pentru ziua de 28 octombrie, ziua naṭională a Greciei.

Este dedicat tuturor eroilor României care au luptat pentru ṭara aceasta, dar şi tuturor prietenilor mei români, care ȋşi “iubesc” Patria ȋn ziua de 1 decembrie şi ȋn restul anului, cu prima ocazie, aruncă cu pietre ȋmpotriva ei.)

(1941…)

„Știi, Niko, am aflat un lucru ceva mai devreme și simt că trebuie să ți-l împărtășesc.”

– „Ce s-a întâmplat, Petro? Spune-mi”!

– „Am trecut pe lângă locul unde discutau medicii și le-am auzit conversația …”

– „Și? Spune, bre omule, nu mă chinui! „

– „Nu există suficiente medicamente pentru a ne trata pe toți. „Atena nu mai are stocuri de trimis, Patria nu ne poate oferi altceva”.

– „Petro, patria este mai presus de toate, pentru asta am mers în munții Albaniei, pentru asta am făcut degerături, pentru asta am lăsat femei și copii …”

– „Ei bine, pentru că această țară nu are altceva de oferit, ascultă să știi: au ales cine poate fi bine și cine nu are prea multe speranțe. Acestora din urmă li se vor amputa brațele sau picioarele, în funcție de problemă, și vor fi trimiși acasă pentru a economisi puținele medicamente pe care le au, pentru a-i salva pe cei care pot, până când îi vor aduce pe următorii. Nefericiților le vor spune că vor fi operați pentru a-i vindeca și când se vor trezi, își vor da seama că membrele lor au fost amputate. Ți-am auzit clar numele. Nikos Papadopoulos. Asta este ceea ce îţi oferă Patria, Nikos … „

– „Adică, chiar dacă am speranțe, îmi vor tăia picioarele și mă voi întoarce la Ira mea într-un scaun cu rotile?”

– „Ai vreo problemă cu persoanele cu dizabilități?”

– „Absolut nimic, am avut grijă de ei atâtea luni pe front. Dar, nu este normal ca cineva să încerce să evite handicapul înainte de a ajunge acolo?”

– „Are sens, dar nu există medicamente. Uită-te la ei acolo, pe hol. Vorbesc și peste puțin timp te vor chema pentru a te anunța ce va face Patria ta pentru tine ”.

– „Măi prostule, lasă Patria în pace. Pentru ea ne-am da picioarele, mâinile și viața. Problema este alta, nu aduce vorba de politicile tale. Trebuie să mă gândesc … „

– „Gândește-te repede, patriotule. Uite, vine spre noi … „

Am fost plecat de acasă luni de zile, plecasem la război de la începutul lunii noiembrie 1940. Acum nu mai eram medicul Nikos Papadopoulos care salvase atâtea vieți pe front și acum avea nevoie de îngrijire pentru el însuşi. Acum eram o problemă care trebuia rezolvată rapid. Trebuia să mă concentrez. Am ignorat camera murdară în care mă aflam cu ceilalți bolnavi, am uitat mirosurile de sânge și putregai care mă însoțeau în fiecare zi, pentru o clipă am ignorat tovarășii răniți care se aflau în același loc. M-am concentrat pe coridorul gri și pe oamenii care vorbeau acolo în șorțuri albe stropite cu sânge. Privirea mea a întâlnit-o pe cea a asistentei obosite care a început să meargă spre secție. 

M-am uitat la picioarele mele extenuate, pline de răni și de lichid uscat. Nu puteam să merg pe jos nici până la toaletă. Trebuia să găsesc o soluţie şi mai ales foarte repede. Viața mea se va schimba drastic în următoarele ore și trebuia să iau o decizie …

…

Aprilie 2020. Katerini, Grecia. Carantină

În timpul primei carantine a coronavirusului, am fost de acord cu fratele meu Grigoris să rămân în Grecia cu mama noastră Sofia şi pentru a putea fi aproape de fiica mea, urmând să lucrez de la distanță. Grigoris a rămas în România şi ȋmpreună conduceam afacerile pe care le avem.

Într-una dintre nopți am ales să nu ne uităm la Netflix, ci să stăm de vorbă, cu ocazia unui lucru pe care mama mea l-a văzut pe twitter, şi a monologat …

S: „Erdogan ( = preşidentele Turciei) acesta, iar comentează despre noi … ce vrea acum? De ce nu se oprește? – Cu ce l-am deranjat?” Înainte de a-i răspunde, a continuat „… și am citit aici pe twitter câţi dintre flăcăii noștri sunt gata să lupte, vorbesc despre Patrie și spun cuvinte mari”.

– „Este rău? Nu este logic să ne iubim Patria și să vrem să o apărăm? „

S: „Este bine, este cel mai bun lucru posibil pot să-ţi spun. Dar această protecție nu este ceea ce vă imaginați voi și majoritatea dintre voi. Îți iubești Patria, te sacrifici pentru ea și nu te aștepți la nimic în schimb. Îți poți da şi viața pentru Patrie, fără ca nimănui să-i pese. Câți sunt gata să facă asta?”

– „Mulţi, foarte mulţi. Dacă ȋi excluzi pe cei care consideră că nu există Patrie şi ṭară etc., toți ceilalți”.

S: „Și în momentul critic nu vor căuta scuze pentru a da bir cu fugiţii?”

– „Nu, mamă, dacă ne pierdem Patria ce mai avem?”

S: „Ești copilul meu, toți trei ați crescut cu aceste idei. Dar să știi că nu există dragoste mai dificilă și mai dureroasă în viață decât dragostea pentru Patrie. Amintește-ți ce a tras bunicul tău Nikos, tatăl meu…”

-„Aș vrea să-mi povesteşti din nou, avem timp în seara asta, nu voi mai lucra” am spus uitându-mă la ora de pe computer, era deja 11 și l-am închis pentru a o asculta cu atenție.

1966. Bruxelles, Grădina Botanică

S: „În ultimii ani ai bunicului tău la Bruxelles, am avut ocazia să vorbesc mult cu el, mai ales după ce s-a îmbolnăvit și ulterior am avut grijă de el împreună cu mătușa ta Nitsa. Ea a fost cea care a plecat mai întâi în capitala Belgiei și apoi au urmat-o mama noastră Ira (de la Eirini, pace ȋn limba greacă, nascută ȋnainte de primul război mondial), tatăl nostru şi eu, înainte de a veni unchiul tău Giorgos. Noi, copiii, am părăsit Grecia simțind că nu ne-a oferit cu adevărat șansa de a ne afirma aşa cum ne-am dorit, că a fost nedreaptă cu noi, așa cum spunea şi cântecul lui Grigoris Bithikotsis (care a cântat “viaṭă nemiloasă, ne-ai aruncat la marginea drumului, ai fost nedreaptă cu noi”, piesa care a devenit “soundtrack-ul vieṭii” imigranṭilor greci ȋn anii 60).

Dar tatăl meu nu ne-a lăsat să urâm Grecia, Patria noastră. „Vei iubi Grecia fără să aștepți să te iubească și ea pe tine” îmi spunea deseori în plimbările noastre. Într-o duminică, după o săptămână de 12 ore de lucru zilnic, timp de 6 zile, am avut ocazia să fiu cu el. Când am vorbit din nou despre toate lucrurile rele care se petreceau în Grecia în anii 60, el m-a întrerupt și s-a oferit să-mi povestească pentru prima dată în detaliu evenimentul care i-a marcat viața în urmă cu 25 de ani … Plimbându-ne prin Grădina Botanică, aflam în cele din urmă, detalii despre această poveste care i-a marcat cu adevărat viața lui și pe a noastră. Am absorbit cu lăcomie fiecare cuvânt, era atât de viu în descrierea sa „.

Iarna lui 1940. Pindos și Albania (povestit de Nikos Papadopoulos, bunicul meu)

„Ne așteptam să se întâmple ceva rău și să revină războiul, dar, una este să spui că la un moment dat va veni și alta când te simți complet diferit în momentul ȋn care acel lucru chiar se întâmplă. Este ceea ce se spune „nu aduce anul ce aduce ceasul”. Ne-am trezit pe 28 octombrie 1940, am aflat despre declaraţia NU a lui Metaxas și brusc în câteva ore ne-am schimbat ca oameni. Aveam 30 de ani, căsătorit, cu un copil, cu vise și ambiții. La fel ca și majoritatea oamenilor obișnuiți care nu au făcut rău niciodată nimanui, nici măcar unui țânțar. Pe unii din marile orașe îi catalogam ca și leneși, că ar prefera să-i întâmpine pe cuceritori când va veni ceasul războiului. Cât am greșit! În câteva ore, hai, să zicem două-trei zile, o mulṭime de oameni obosiţi și săraci a fost transformată într-o armată …

Aveam cunoștințe medicale și am fost trimis ca medic în prima linie. Îṭi voi povesti altă dată despre experiențele mele de acolo, diferite faṭă de filmele de război pe care le vedem la cinema în zilele noastre. 

După ce am rezistat puternic în primele zile, noi grecii am avansat încet ȋncet, înaintam, luptam ȋmpotriva italienilor pe muntele Pindos, iarna. Crede-mă, fiecare metru de pământ pe care l-am câștigat ne-a costat durere, sânge și vieți omeneşti. Am fost acolo, având grijă de răniți … Am înaintat și am intrat în Epirul de Nord (astăzi partea Albaniei). În același timp, însă, administrația, sprijinul armatei, erau inexistente. Femei simple care au făcut tot ce au putut, câțiva soldați care au muncit cât o mie, lipsuri și probleme. La un moment dat hainele noastre s-au învechit, nasturii au căzut și i-am cusut cu sârmă …

Fără mâncare și fără igienă …

Cu vreo două luni înainte să mă întorc, au început lipsurile de alimente. Am câștigat bătăliile, dar nu am avut ce mânca! Știi, în război se spune că, cuceritorii iau mâncarea localnicilor, fură, ucid, violează și distrug. Dar noi eram oameni obișnuiți, noi luptam pentru țara noastră și aveam alte căi, am crescut diferit. De la cine să ceri mâncare în oraşul grec Korytsa, când nici măcar ei nu o aveau? Îmi amintesc că odată mi-au dat o pâine înghețată și am încercat să o pun repede în gură, eram nemâncat de patru zile. Nu am reuşit … Am văzut un copil care mă privea cu durere, mi-am dat seama că probabil a fost nemâncat şi el de multe zile și i-am dat-o. Să fi văzut ce bucurie i-am făcut … mi-a trecut şi foamea văzându-i bucuria …

Nu a trecut mult până când hainele mele uzate, împreună cu cizmele sfâșiate, nu mai ofereau protecție împotriva frigului. Picioarele îmi înghețau și se înrăutățeau pe zi ce trecea dar nu le acordam atenție și aveam grijă de bolnavi, atât de soldații noștri, cât și de civilii din locurile în care am ajuns. Până într-o dimineață când nu am mai putut merge … degerături grave …

Am petrecut 12 zile fiind transferat din Epirul de Nord la Salonic, într-o clădire care fusese transformată într-un spital militar … 12 zile fără medicamente, deoarece totul se terminase …

1941, Salonic

L-au numit spital, dar Doamne ferește … Medici fără materiale și medicamente, epuizați de nesfârșitele ture de 24 de ore de muncă, murdărie peste tot, secții pline de oameni bolnavi cu tot felul de răni severe, care deseori urlau de durere noaptea. Dar chiar și așa a fost bine, alții nu au avut norocul să intre într-un astfel de „spital”. Nu ne-a deranjat nici că rămânean uneori nemâncaţi câte două zile. Picioarele mele erau într-o stare de nedescris. În primele zile mi-au dat niște medicamente și starea s-a îmbunătățit, apoi încetul cu încetul le-au diluat până când s-au oprit complet și am încercat să mă fac bine prin răbdare și imobilitate …

Dar într-o după-amiază de vineri totul avea să se schimbe. Subiectul a început de la un dialog pe care l-am purtat cu prietenul meu din patul alăturat.

Conversaţia cea mai critică…

„Știi, Niko, am aflat un lucru ceva mai devreme și simt că trebuie să ți-l împărtășesc.”

– „Ce s-a întâmplat, Petro? Spune-mi”.

– „Am trecut pe lângă locul unde discutau medicii și le-am auzit conversația …”

– „Și? Spune, bre omule, nu mă chinui! „

– „Nu există suficiente medicamente pentru a ne trata pe toți. „Atena nu mai are stocuri de trimis, Patria nu ne poate oferi altceva”.

– „Petro, patria este mai presus de toate, pentru asta am mers în munții Albaniei, pentru asta am făcut degerături, pentru asta am lăsat femei și copii …”

– „Ei bine, pentru că această țară nu are altceva de oferit, ascultă să știi: au ales cine poate fi bine și cine nu are prea multe speranțe. Acestora din urmă li se vor amputa brațele sau picioarele, în funcție de problemă, și vor fi trimiși acasă pentru a economisi puținele medicamente pe care le au, pentru a-i salva pe cei care pot, până când îi vor aduce pe următorii. Nefericiților le vor spune că vor fi operați pentru a-i vindeca și când se vor trezi își vor da seama că membrele lor au fost amputate. Ți-am auzit clar numele. Nikos Papadopoulos. Asta este ceea ce îţi oferă Patria, Nikos … „

– „Adică, chiar dacă am speranțe, îmi vor tăia picioarele și mă voi întoarce la Ira mea într-un scaun cu rotile?”

– „Ai vreo problemă cu persoanele cu dizabilități?”

– „Absolut nimic, am avut grijă de ei atâtea luni pe front. Dar nu este normal ca cineva să încerce să evite handicapul înainte de a ajunge acolo?”

– „Are sens, dar nu există medicamente. Uită-te la ei acolo, pe hol. Vorbesc și peste puțin timp te vor chema pentru a te anunța ce va face Patria ta pentru tine ”.

– „Măi prostule, lasă Patria în pace. Pentru ea ne-am da picioarele, mâinile și viața. Problema este alta, nu aduce vorba de politicile tale. Trebuie să mă gândesc … „

– „Gândește-te repede, patriotule. Uite, vine spre noi … „

Am fost plecat de acasă luni de zile, plecasem la război de la începutul lunii noiembrie 1940. Acum nu mai eram medicul Nikos Papadopoulos care salvase atâtea vieți pe front și acum avea nevoie de îngrijire pentru el însuşi. Acum eram o problemă care trebuia rezolvată rapid. Trebuia să mă concentrez. Am ignorat camera murdară în care mă aflam cu ceilalți bolnavi, am uitat mirosurile de sânge și putregai care mă însoțeau în fiecare zi, pentru o clipă am ignorat tovarășii răniți care se aflau în același loc. M-am concentrat pe coridorul gri și oamenii care vorbeau acolo în șorțuri albe stropite cu sânge. Privirea mea a întâlnit-o pe cea a asistentei obosite care a început să meargă spre secție. 

M-am uitat la picioarele mele extenuate, pline de răni și lichid uscat. Nu puteam să merg pe jos nici până la toaletă. Trebuia să găsesc o soluţie şi mai ales foarte repede. Viața mea se va schimba drastic în următoarele ore și trebuia să iau o decizie …

Decizia îndrăzneață

Nu aveam de ce să mă plâng cu privire la asistentă sau la medici. Nu dădeam vina pe nimeni. Poate că si eu aş fi făcut același lucru în locul lor. În loc să mă enervez, aproape că mi-a părut rău de ea când am văzut-o intrând în cameră cu pași obosiți, tușind și anunțând că au sosit noi provizii și s-a decis să începem operațiile chirurgicale ale celor mai grav bolnavi dintre noi, astfel încât să putem să ne întoarcem la casele noastre. Apoi s-a dus la fiecare care urma să intre în sala de operație. A venit și la mine încercând să-mi zâmbească …

– „Haide Nikos, pregătește-te, în seara asta te vom opera. Vei fi al patrulea care intră în sala de operație”.

– „Ce imi veţi face?” am întrebat

-„Vom vedea cum putem să te facem bine şi să te trimitem înapoi la soția ta”, mi-a spus ea și a plecat repede, deoarece nici ea nu îşi credea propriile cuvinte.

În timp ce pe primul l-au dus la sala de operaţie cu zâmbete, mă gândeam la posibilităţile mele…

– Să stau și să mă trezesc fără picioare? Ar trebui să-mi accept soarta?

– Să plec?  Și unde să merg?  Cum ajung la casa mea din Katerini? Nu exista transport, nu puteam merge pe jos, nu aveam haine sau încălțăminte corespunzătoare. Dar aveam totuşi o ocazie, mi-a venit o idee …

În cele din urmă am decis că, în fața soṭiei mele, femeii vieții mele şi iubirii mele, a Irei mele, am să încerc să mă prezint în picioare. Ce se va întâmpla în continuare va fi hotărât de Dumnezeu …

Maraton de câteva sute de metri

Nu pot să spun că a fost dificil să fug, nu ne păzeau, singuri voiam să stăm în spital. M-am îmbrăcat în cârpele pe care le aveam și în șosetele rupte, am căutat și am găsit ceva care semăna cu un baston. Era o bucată de lemn, mi-e rușine să spun că am furat-o, dar a trebuit să mă țin de ceva și să încerc să merg. M-am prefăcut că merg la toaletă, dar am strâns din dinți și m-am îndreptat spre ieșire. Cred că la ieșire am văzut cu coada ochiului un doctor care mă privea plecând, dar nu a spus nimic. Știa de ce.

Era noapte, era foarte frig și sufla vântul de nord (faimosul vânt “Vardaris”). Clădirea era relativ centrală și planul meu era să cobor în port, unde sâmbăta veneau pescari de la Paralia Katerini să vândă pește. Nu veneau în fiecare săptămână, pentru că, din câte știam eu, cei mai mulți mergeau în altă parte. Dar nu aveam de ales.

În fața mea le vedeam doar pe soția și pe fiica mea. Poate aiuream. Dar mă gândeam și la front, la război, când în fiecare zi spuneam că nu vom mai putea suporta și în fiecare zi luptam încă 20 de ore pentru Grecia și pentru libertate. Eram nemâncat de două zile, dar hotărâsem să ajung în port. Maratonul are 42 de kilometri, dar acei puṭini metri mie mi s-au părut maratonul meu. A durat până dimineața să-i parcurg, sau, mai bine zis, să mă târăsc până acolo.

Când un om arată ca un înger trimis de Dumnezeu

Era sâmbătă devreme și am ajuns în sfârșit în port. Încercam să mă târăsc unde erau bărcile. Am crezut că strig „Katerini”, dar în timp ce mă gândeam la asta probabil șopteam sau doar mă gândeam la asta. Începusem să-mi simt corpul înghețând și simțeam că puterile mă părăsesc. Nu m-am oprit. Mă uitam la chipurile oamenilor căutând pe cineva cunoscut, căutând „acul în carul cu fân”, având-o pe Ira în minte.

Atunci m-a văzut Giorgos, un cunoscut al meu din Paralia Katerini.

– «Niko? Niko? Katerini? Niko? Tu ești? „

Am dat din cap către el și l-am văzut venind spre mine. În ochii mei era ca un înger trimis de Dumnezeu să mă salveze … M-am prăbuşit în brațele lui.

Giorgos mi-a dat apă să beau și să mănânc mancarea pe care o avea cu el, m-a băgat în barca lui, a terminat cu vânzarea peștelui și a pornit înapoi. Am dormit o vreme și când m-am trezit, l-am auzit monologînd privindu-mă …

– „Te-ai schimbat, Nikos, te-ai schimbat …”. Apoi mi-am dat seama la ce nu mă gândisem până în acel moment. Aspectul meu nu avea nicio legătură cu ceea ce eram acum câteva luni. În război și în spital nu mă gândisem atât de mult, până la urmă toată lumea era ca mine …

Giorgos m-a adus înapoi și a acceptat bucuros să mă găzduiască o noapte la el acasă, să mă odihnesc, să fac o baie și să mănânc înainte de a merge la soția mea. Nu am vrut ca Ira mea să mă vadă în halul în care eram. Nu că Giorgos ar fi avut vreun lux ȋn casa lui, dar pentru mine, după luni de război și spital, totul a fost un lux.

Am dormit cât nu dormisem de luni de zile. Am făcut o baie, m-am ras, Giorgos mi-a dat chiar şi un fel de parfum. Mi-a împrumutat și haine, pe care am promis să i le înapoiez cât mai curând posibil și a găsit pe cineva în sat care mergea la Katerini să mă ia cu căruța.

„Când mama ta, Ira mea, a deschis ușa și m-a văzut, s-a repezit în brațele mele și ne-am îmbrățișat mult timp, plângând amândoi.”

Ne iubim patria fără compensaţii …

– „Tată, după toate prin care ai trecut, ai suferit aşa de mulţi ani în timpul războiului, pe urmă în timpul războiului civil şi de atunci sănătatea ta nu s-a restabilit 100%…..” 

– „Aș face-o din nou, fiica mea, m-am dus și am luptat pentru Grecia, pentru Patria noastră. Sunt foarte mândru de asta și nimeni nu mă poate lipsi de mândria asta”.

– „Da, dar nimeni nu ți-a recunoscut asta”.

– „Din contră, am şi suferit nefiind membru vreunui partid. Dar nu am făcut-o pentru a fi recunoscut, ne iubim Patria fără reciprocitate, așa cum ne iubim persoanele apropiate”.

Aprilie 2020, Katerini

S: „Ți-am spus cât de greu i-a fost bunicii tale să-și țină soțul în viață și cât-de-cât sănătos în timpul războiului …”

–  „Da … deși aș vrea să-mi spui din nou la un moment dat.”

– „Pentru astăzi, păstrează ceea ce m-a învățat tatăl meu, să iubim Grecia fără să-i cerem nimic. Bunicul tău a trecut prin toate încercările posibile în timpul războiului și până în ultimul moment a spus că o va face din nou, pentru a ne proteja Patria”.

Țara este aria geografică care definește limitele teritoriului unui stat. Patria este altceva, mult mai important și mai adânc, poate cel mai important lucru pe care îl avem alături de familia noastră. Patria fiecăruia dintre noi este una şi singura* și indiferent de ceea ce facem, ea ne va defini întotdeauna și va fi farul vieții noastre.

Acest text este dedicat tuturor familiilor celor care și-au trimis oamenii să lupte pentru Grecia dar şi pentru Români, pentru patria lor. Mă ȋnclin ȋn faṭa lor…

Tu ce părere ai?

PS. Cât de mult aş vrea să aflu asemenea poveşti despre români care au luptat pentru Patria lor, să le pot prezenta şi pe acelea.

* Ok, nu pentru toṭi, eu simt că am două Patrii. Însă excepṭiile confirmă regula.