Cât costă numele tău?

– „Pentru ceilalți se terminase Paștele, dar pentru noi, drumul spre Golgota tocmai începea … Marți seară am venit înapoi… eram adunați toți la bucătărie pentru cină… bunica ta pregătise mâncarea preferată pentru fiecare dintre noi și o față de masă albă călcată cu grijă a fost pusă pe masă… ne-am așezat fără să vorbească vreunul din noi. Am început să mâncăm, iar bunicul tău transpira ca de obicei… după fiecare înghițitură, ne ridicam privirea și ne uitam în ochii celorlalți… mama venise înapoi și a întrebat dacă era totul în regulă sau dacă mai aveam nevoie de ceva… tata nu s-a uitat la ea, dar i-a răspuns cu o întrebare: „Da. Spune-ne, te rog, cât costă numele nostru?”

…

Cannes, Franṭa. 2008

– „Ești aici pentru România?”

– „Da, uitați drapelul”. I-am arătat cu mâna înspre drapelul României de la standul nostru .

– „Drăguț. Sunt interesat să investesc în ṭara ta.”

– „Eu sunt grec, cu afaceri în România din 2004. Credem mult în potențialul acestei țări.”

– „Și eu sunt grec” (am început să vorbim în greacă și am făcut schimb de cărți de vizită …)

– „Numele tău … Ilias Papageorgiadis… îmi sună cunoscut … de unde ești?”

– „Din Katerini, Domnule. Este un oraș lângă muntele Olimp, aproape de Dion, orașul sacru al lui Alexandru cel Mare …”

– „… Ai vreo legătură cu Ilias Papageorgiadis, negustorul de carne?”

– „…a fost bunicul meu!”

Mă aflam la Cannes pentru MIPIM, cel mai important târg imobiliar din lume, iar compania mea avea un stand, promovând investiții în România (aşa cum facem pe banii noştri ȋncepând cu 2005). Fratele meu Grigoris tocmai plecase de la stand și nu era acolo să vadă un bărbat de 50 – 55 ani prăbușindu-se și plângând … I-am oferit un scaun și ne-a luat destul de mult să-l ajutăm să se calmeze și să-și revină. După o discuție sentimentală de aproape 20 de minute, şi-a manifestat interesul să colaborăm pentru investițiile sale din România. Înainte ca el să plece de la standul nostru, m-a prins de braț: „Fiule, numele tău este tot ce ai mai valoros. Fă tot ce-ți stă în putință să nu îl pierzi”. Avea lacrimi în ochi…

Katerini, Grecia. 1995

Cu câteva luni înainte ca tatăl meu Panayotis să moară, a reușit să rezolve o problemă de afaceri foarte complicată (care în sine, este o lecție de viață separată). La câteva zile după ce rezolvase tot, vorbeam cu tata alături de cei 2 frați ai mei, Grigoris şi Nikos. Discutam despre mai multe probleme, iar tata a insistat asupra valorii a ceva imaterial, numele nostru. Discuția a degenerat rapid și l-am rugat să ne povestească despre decizia care îi schimbase viața pentru totdeauna. Iată de ce a trebuit să revenim în timp…

Katerini, 1958. (povesteşte Panayotis Papageorgiadis)

„În ziua de astăzi noi, grecii, locuim în case mari, confortabile, bucurându-ne de un stil de viață foarte bun. În anii ’50… era o țară cu totul diferită. De la devalorizarea drahmei din 1953, economia a început să-și revină, însă pentru majoritatea familiilor, cea mai mare problemă era mâncarea de zi cu zi. Extrem de mulți oameni trăiau la limita sărăciei. Sute de mii de persoane au emigrat, iar alții trăiau din ajutoare umanitare. Fiecare drahmă era prețioasă. În 1958 lucrurile stăteau ceva mai bine, se putea vedea un progres. Toți visau să cumpere carne, căci după cum spuneau doctorii, era benefică pentru sănătate … Cu mai puțin de 10 ani în urmă, ṭara noastră fusese distrusă în timpul războiului civil, urmat în mod tragic de cel de-al doilea război mondial, când s-au ȋnregistrat sute de mii de morṭi. În Atena, lucrurile erau „acceptabile”. În Katerini, traiul era decent, dar satele din provincia noastră nu aveau electricitate.

Nu pot să mă plâng. Munceam 18 ore pe zi, însă ne număram printre cei care au avut o situaṭie financiară bună. Pe terenul cu ruine pe care îl vedeți de fiecare dată când sunteți în trecere era casa noastră. Locuiam aproape de tribunalul de astăzi, unde s-a aflat sediul administrației germane în perioada 1941 – 1944. Aveam o măcelărie în piața orașului. De asemenea, adunam miei din județul nostru şi din toată Macedonia centrală (*pentru noi grecii există o singură Macedonia şi aparṭine Greciei) și îi vindeam pe piața angro din Atena. Vedeți voi, afacerea cu carne nu era foarte profitabilă, dar aducea bani cash. Nu e de mirare că majoritatea dezvoltatorilor imobiliari din Grecia înainte erau negustori de carne sau măcelari.

Ne mergea bine, de fapt pot să spun că totul era înfloritor. Din 1953 am început să ne bucurăm de succes și reinvesteam tot profitul înapoi în afacere. În 1958 am luat primele camioane frigorifice pentru a transporta carnea. Bunicul vostru, Ilias, nu dorea o mașină. El își lua calul și mergea dintr-un sat în altul, asigurând mieii și carnea pe care le vindeam noi. Cuvântul lui era cel care conta. Pe vremea aceea nu existau înțelegeri scrise, totul se baza pe cuvânt. Și pe numele tău…”

Coșmarul

„Tata, unchiul, eu … toți așteptam cu nerăbdare Paștele din 1958. Eu aveam 28 de ani și simțeam că sunt pregătit să trec la nivelul următor. Investisem în camioane cu frigider pentru a transporta carnea la Atena. Așadar, rezervasem toți mieii disponibili … tot ce-am găsit… am închiriat mai multe camioane, din Salonic. Clienții așteptau, totul era plănuit în cel mai mic detaliu.

Am trimis mașinile la Atena în Miercurea și în Joia Mare. La vremea aceea, nu erau drumuri naționale, iar telefoanele erau un semn de aristocrație … așteptam un semn de la clienți, că au ajuns camioanele, că au descărcat în locațiile lor și că totul era ok. Însă nu a fost să fie așa … niciun șofer nu a dat niciun semn … și nici n-au ajuns la Atena… În Vinerea Mare am fost contactați în sfârșit de unul dintre ei, care găsise un telefon la o secție de poliṭie dintr-un sat și îl implorase pe polițist să-l lase să dea un telefon. Am luat o mașină și am plecat să-i găsim… fiecare camion se oprise într-un loc diferit, toate având probleme cu motorul. Mai târziu am aflat că ne sabotase cineva cu o substanță, cel mai probabil cu zahăr… Am încercat să rezolvăm problema, dar a fost în zadar … Am ajuns la Atena în Sâmbăta Mare, seara… aproape implorând să vând „carne de miel dezosată sau tocată, cu 11 drahme / kilogram”… de miei cumpărați cu 40 drahme / kilogram, cu os. Am anunțat acasă… pierderile erau uriașe… mii de miei… clienții noștri au refuzat să plătească pentru marfa ajunsă cu ȋntârziere…

Decizia

– „Pentru ceilalți se terminase Paștele, dar pentru noi, drumul spre Golgota tocmai începea … Marți seară am venit înapoi… eram adunați toți la bucătărie pentru cină… bunica ta pregătise mâncarea preferată pentru fiecare dintre noi și o față de masă albă călcată cu grijă a fost pusă pe masă… ne-am așezat fără să vorbească vreunul din noi. Am început să mâncăm, iar bunicul tău transpira ca de obicei… după fiecare înghițitură, ne ridicam privirea și ne uitam în ochii celorlalți… mama venise înapoi și a întrebat dacă era totul în regulă sau dacă mai aveam nevoie de ceva… tata nu s-a uitat la ea, dar i-a răspuns cu o întrebare: „Da. Spune-ne, te rog, cât costă numele nostru?”

Mama se blocase.

– „Ce vrei să spui, Ilia?”

– „Spune-ne, nevasta mea, cât valorează numele nostru?” a repetat tata.

– „Așa cum spui mereu, nu are preț”.

Tatăl meu, bunicul vostru, nu a răspuns. A continuat să mănânce. Trecuse prin două războaie mondiale și prin migrația din Turcia către Grecia atunci când și-a pierdut toți banii și a revenit pe pământurile natale numai cu hainele de pe el. Avea 67 ani și era încă prea mândru să caute scuze, prea mândru să ȋşi murdărească numele…

…

Cred că a fost cea mai lungă cină din viața mea. După ce am terminat de mâncat, am luat o hârtie și am început să calculăm. La vremea aceea nu existau polițe de asigurare a riscurilor … Mieii erau nevânduți și cel mai probabil aveam să recuperăm numai o mică parte din valoarea lor. Pe de altă parte, peste 150 de săteni avuseseră încredere în noi și își așteptau banii… știau că își dăduseră mieii „negustorilor Papageorgiadis, care plătesc, indiferent de situație. Care nu au păcălit niciodată pe nimeni”. Nu aveam banii… puteam numai să sperăm la un împrumut … dar cine să ne dea atâția bani?

Soarele răsărise și noi încă discutam. Am analizat fiecare variantă posibilă, ne-am stors creierii și ne-am tot gândit. Într-un final, am luat o decizie:

„Mai bine să fim luați de proşti decât de hoți. O să găsim o soluție să plătim oamenii”.

Împrumutul

Nu era simplu să-ți asumi o asemenea decizie. Am dat toți banii pe care îi aveam să plătim avans sătenilor. Am explicat situația, dar nu toată lumea a vrut să înțeleagă, deși aceasta a fost realitatea. Curând, oraşul nostru şi regiunea întreagă vorbeau despre faptul că „familia Papageorgiadis fusese sabotată, iar acum se străduiesc să achite datoriile oamenilor”. 3 – 4 persoane s-au supărat pe noi, s-au comportat urât. Nu a contat. Tata și cu noi aveam o abordare comună: Nu ne ascundeam, răspundeam tuturor, căutam soluții. Țineam capul sus.

Ne-am îndreptat către bănci pentru un împrumut. În anii ’50… denumirea de „bancă” era un compliment. Instituții mici cu oameni incapabili să adopte o decizie … asta se întâmpla în orașele mici precum Katerini. A trebuit să mergem la Salonic. Cererea noastră era una din cele mai mari din regiune, fără să avem contracte care să dovedească faptul că eram îndatorați către săteni. Dar chiar și la agențiile regionale, directorii auziseră de numele nostru…

Până la urmă, după 10 luni de așteptare, în sfârșit am obținut aprobare și am primit banii din împrumut, unul din cele mai mari din Macedonia centrală din acel an, ipotecând absolut tot ceea ce dețineam. Banii au sosit cu un camion special, iar noi aveam obligația să retragem sume specifice în fiecare zi. În aproximativ o lună am plătit pe toată lumea, până la ultimul ban. Mai puțin de jumătate din săteni ne-au mulțumit pentru plată. Nu au ținut cont că au pierdut bani de la mulți alții ȋn trecut și au spus un simplu „ai întârziat, dar accept ”. Dar nu ne-a interesat asta. Foarte curând toți știau că „familia Papageorgiadis și-a riscat existenṭa pentru a-și ṭine cuvântul”.

1959 – 1988

Cred că am plătit valoarea acestui împrumut de 20 ori. Chiar când eram aproape pe punctul de a termina ratele în 1974, căderea regimului militar și pregătirile de război contra Turciei au prăbușit economia, iar rata dobânzii a explodat la 42%. După 1980, am neglijat plățile, aveam prea multe pe cap. Fie vorba între noi, mama voastră a intrat în afacerea noastră în 1986, a organizat haosul în care trăiam și s-a asigurat că plătim la timp. Acum 7 ani, în 1988, s-a dus la bancă și a plătit ultima rată. Și… când m-a întrebat despre asta și i-am explicat, nu a comentat, nu s-a plâns și nici nu m-a acuzat pentru alegerea făcută. A inṭeles”.

– „Tată, ai luat împrumutul când aveai 29 ani și l-ai achitat la 58 ani. Noi ca familie am investit o generație și am plătit înapoi de 20 ori mai mult …”

– „Da, şi aș face același lucru încă o dată, numai pentru a ne menține reputația incontestabilă. De aceea am supraviețuit în afaceri zeci de ani, de aceea spui cine ești și vezi zâmbetul pe fața oamenilor. De aceea ești respectat”.

– „Deci ați făcut-o pentru alții?”

– “Am făcut-o în primul rând pentru noi și mai apoi pentru ceilalți. Am făcut-o pentru numele nostru și pentru respectul de sine”.

Cannes 2008

– “Domnule Grigoris, am avut pe cineva aici care a plâns. Domnul Ilias este foarte crud uneori”, l-a tachinat una dintre colegele noastre pe fratele meu când s-a întors de la întâlnirea cu un investitor.

– „Cine a fost, Ilia? Ce i-ai făcut? Iar ai ȋnceput?”, și-a intrat în rol Grigoris …

L-am luat deoparte …

– „Îți amintești împrumutul din 1959?”

– „Cum aș putea să uit vreodată?”

– „Ei bine, acest domn s-a născut într-un sat de lângă Katerini. Familia lui ne-a vândut miei, i-am plătit din împrumut, iar ei au folosit banii să emigreze în Germania. Părinții lui i-au spus ce a făcut familia noastră și i-au explicat că viața li s-a schimbat datorită faptului că i-am plătit atunci…”

– “…”

– “… așa că… după 49 ani… acest om a simțit nevoia să-mi mulțumească pentru 1959 și mi-a povestit multe despre bunicul și despre tata”.

În ziua de azi

Oamenii pot fi bogați, oamenii pot fi săraci. Câteodată își pot schimba statutul, „roata se întoarce” până la urmă. Iar reputația este întotdeauna baza pe care iți poți construi viitorul. Și nu e nevoie să cauți „momente de cumpănă care ți-au schimbat viața” pentru  a demonstra principiile tale. Începe cu decizii asupra lucrurilor mărunte. Valoarea numelui tău și a principiilor tale vor fi vizibile indiferent de situație…

Tu ce părere ai?